„A fost o dată un val, ce s-a îndrăgostit de-o stâncă înconjurată de mare.
Valul spumega şi se rotea împrejurul stâncii.
O săruta zi şi noapte, o îmbrăţişa cu braţele lui albe, o privea, o uda şi o implora să vină după el.
O iubea şi se spărgea spumegând în jurul ei.
Şi astfel o surpa pe nesimţite, până când într-o zi, ea a ţipat, complet sfărâmată şi i-a căzut în braţe.
- Şi?
- Şi deodată n-a mai fost nici o stâncă cu care să se joace, pe care s-o iubească, la care să viseze.
Era doar o îngrămădire de pietre în fundul mării, cufundată în ea.
Valul s-a simţit dezamăgit şi întristat şi-a plecat să caute altă stâncă”
....Şi-n timp ce valul acesta ca şi alte valuri caută mereu şi mereu, undeva sus,
există o mare în care valuri de-albastru
se unesc în iubiri perfecte, în graţia lui Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu