Prin însăşi natura lor, oamenii sunt nişte fiinţe foarte sensibile. Ei au o viaţă
emoţională excepţional de intensă, deoarece percep totul prin intermediul corpului lor
emoţional. Acest corp emoţional este precum un aparat de radio care poate fi acordat
astfel încât să perceapă anumite frecvenţe sau să reacţioneze la anumite frecvenţe.
Înainte de domesticire, oamenii sunt acordaţi în mod natural pe frecvenţa explorării şi
a savurării vieţii; ei sunt acordaţi la iubire.
Pentru copii iubirea nu este doar un concept abstract.
Ei trăiesc direct iubirea. Acesta este felul lor de a fi.
Corpul emoţional are o componentă, la fel ca un sistem de alarmă, care ne
avertizează atunci când ceva nu merge bine. Corpul fizic are şi el o asemenea
componentă care ne avertizează atunci când ceva nu funcţionează corect în interiorul
lui. Noi numim aceste semnale durere. Durerea nu înseamnă altceva decât un semnal
de alarmă că ceva nu merge bine în interiorul corpului, iar noi trebuie să reparăm
mecanismul.
Sistemul de alarmă al corpului emoţional este teama.
Teama indică întotdeauna faptul că ceva nu merge bine, de pildă, că suntem în
pericol să ne pierdem viaţa.
Corpul emoţional percepe emoţiile, dar nu prin intermediul ochilor. Copiii simt
emoţiile, dar nu le interpretează cu ajutorul minţii raţionale şi nu îşi pun întrebări
legate de ele. Aşa se explică de ce copiii îi acceptă pe unii oameni şi îi resping pe
alţii. Când nu au încredere în cineva, ei resping persoana respectivă, căci simt
emoţiile pe care le proiectează ea. Copiii percep imediat dacă cineva este furios, iar
sistemul lor de alarmă generează o senzaţie de teamă care îi avertizează să se ferească
de persoana în cauză. Iar ei îşi urmează instinctul şi se feresc.
Corpul nostru emoţional se modelează în funcţie de energia emoţională care
predomină în casa noastră şi de reacţia noastră personală la energia respectivă.
Aşa se explică de ce fraţii reacţionează diferit în funcţie de felul în care au
învăţat să se apere şi să se adapteze la diferitele circumstanţe. Dacă părinţii se ceartă
în permanenţă, dacă există dizarmonie, lipsă de respect şi minciuni, copiii învaţă întro
manieră emoţională să se poarte la fel ca părinţii lor. Chiar dacă părinţii îi învaţă să
nu se comporte în acel fel, de pildă să nu mintă, energia emoţională a familiei în care
cresc îi învaţă pe copii să perceapă lumea la fel.
Altfel spus, energia emoţională care există în casa noastră ne învaţă să ne
racordăm la frecvenţa ei.
Corpul nostru emoţional îşi schimbă şi îşi pierde treptat propria frecvenţă
vibratorie, cea specifică unei fiinţe umane normale. Copiii învaţă jocul adulţilor, al
Visului exterior, dar îşi pierd astfel inocenţa, fericirea, libertatea şi tendinţa înnăscută
de a iubi. Ei sunt forţaţi să se schimbe şi încep să perceapă o altă lume, o altă
realitate, a injustiţiei, a durerii emoţionale, a emoţiilor negative. Ei intră astfel în iad,
în iadul pe care îl creează chiar oamenii, adică în Visul Planetei. Iadul îi întâmpină cu
bucurie, dar nu se poate spune că l-au inventat ei personal. Iadul era aici înainte de
naşterea noastră.
Putem vedea cu uşurinţă cât de uşor pot fi distruse iubirea şi libertatea dacă îi
privim pe copii.
Imaginaţi-vă un copilaş de doi sau trei ani care aleargă şi se joacă prin parc.
Mama îl supraveghează pe micuţ şi se teme să nu cadă şi să nu se lovească.
La un moment dat, ea doreşte să-l oprească, dar copilul crede că mama se joacă
cu el, aşa că încearcă să alerge mai rapid decât ea. Pe strada din apropiere trec maşini,
lucru care o sperie şi mai tare pe mamă, care reuşeşte în cele din urmă să-l prindă.
Copilul se aşteaptă ca mama lui să se joace cu el, dar ea îl plesneşte la fund.
Bum! Ce şoc! Fericirea copilului era expresia iubirii care se manifesta prin el,şi el nu înţelege de ce mama sa se poartă astfel. În timp, acumularea acestor şocuri poartă în el o întrebare: "De ce?"
Alergarea şi joaca sunt expresii ale iubirii, dar ele nu mai reprezintă o sursă de
siguranţă, căci părinţii îl pedepsesc pentru maniera în care îşi exprimă iubirea.
Ei îl trimit în camera lui, şi copilul nu mai poate face ceea ce doreşte. Părinţii îi
spun că nu a fost un copil cuminte, iar acest lucru îl demoralizează; înseamnă că este
pedepsit.
În acest sistem al pedepsei şi al recompensei există un simţ al dreptăţii şi al
nedreptăţii, al corectitudinii şi al incorectitudinii. Acest simţ este ca un cuţit care taie
în carne vie în corpul emoţional al copilului, creând acolo o rană. În funcţie de reacţia
noastră la injustiţia comisă, această rană se poate infecta cu emoţii negative. De ce?
Să luăm un alt exemplu.
Imaginaţi-vă că aveţi doi sau trei ani. Sunteţi fericit, vă jucaţi, exploraţi lumea.
Nu sunteţi conştient de ceea ce este bine sau rău, de ceea ce este corect sau greşit, de
ceea ce trebuie să faceţi sau de ceea ce nu trebuie să faceţi, căci nu aţi fost încă
domesticit. Vă jucaţi în sufragerie cu tot ceea ce găsiţi în jurul dumneavoastră. Nu
aveţi nici cea mai mică intenţie rea, nu doriţi să distrugeţi nimic, dar se întâmplă să vă
jucaţi cu chitara lui tata. Pentru dumneavoastră este doar o jucărie; în nici un caz nu
v-aţi propus să-i faceţi lui tata un rău. Dar tatăl dumneavoastră are una din acele zile
în care totul îi merge pe dos. A avut probleme la serviciu, s-a întors acasă şi vă
găseşte în sufragerie jucându-vă cu lucrurile lui. Se enervează imediat, aşa că începe
să vă bată.
Din punctul dumneavoastră de vedere acest lucru este o injustiţie. Tata de-abia
a intrat în cameră şi începe imediat să vă lovească. Iar dumneavoastră aveaţi
încredere în el, căci era tatăl dumneavoastră, cel care de regulă vă proteja, vă lăsa să
vă jucaţi şi să fiţi cel care doreaţi să fiţi. Dintr-odată, ceva nu mai este în ordine. În
inima dumneavoastră a apărut o durere, generată de injustiţia la care aţi fost supus.
Sunteţi sensibil; vă doare şi începeţi să plângeţi. Nu plângeţi însă numai din
cauză că vă loveşte. Nu atât agresiunea fizică vă produce durerea din suflet, cât cea
emoţională, simţul că s-a produs o nedreptate. În fond, nu aţi făcut nimic rău.
Acest simţ al nedreptăţii comise produce o rană în sufletul dumneavoastră.
Corpul dumneavoastră emoţional este rănit, iar în acel moment vă pierdeţi o parte din
inocenţa dumneavoastră. Aţi învăţat că nu puteţi avea întotdeauna încredere în tatăl
dumneavoastră. Chiar dacă mintea dumneavoastră nu realizează încă acest lucru, căci
nu a învăţat încă să analizeze, ea realizează totuşi că nu mai poate avea încredere în
tatăl dumneavoastră. Corpul emoţional vă spune că există ceva în care nu puteţi avea
încredere şi care se poate repeta.
Reacţia dumneavoastră poate fi teama, sau mânia, sau ruşinea, sau pur şi
simplu plânsul. Această reacţie înseamnă deja o otravă emoţională, căci reacţia
normală de dinainte de domesticire este dorinţa de a răspunde cu aceeaşi monedă
nedreptăţii comise, adică de a vă lovi la rândul dumneavoastră tatăl. Ridicaţi mâna la
el, dar acest lucru îl înfurie şi mai tare.
Reacţia lui generează o pedeapsă şi mai mare pentru dumneavoastră. Acum
sunteţi convins că o să vă distrugă. Aţi învăţat deja să vă temeţi de el, aşa că nu vă mai apăraţi, căci ştiţi că acest lucru nu va face decât să înrăutăţească şi mai tare
lucrurile.
Nu înţelegeţi încă de ce, dar ştiţi deja că tata v-ar putea omorî. Acest lucru
produce o rană foarte gravă în mintea dumneavoastră. Înainte, mintea dumneavoastră
era complet sănătoasă; eraţi complet inocent. După această experienţă, mintea
raţională încearcă să găsească o explicaţie. Învăţaţi să reacţionaţi într-un anumit fel:
în felul dumneavoastră personal. Emoţia respectivă rămâne în interiorul
dumneavoastră şi vă schimbă de-a pururi cursul vieţii.
Experienţa se va repeta apoi din ce în ce mai des.
Injustiţiile se vor accentua, vor veni din partea mamei şi a tatălui, a fraţilor şi
surorilor mai mari, a unchilor şi mătuşilor, din partea şcolii, a societăţii, din partea
tuturor. Cu fiecare rană nouă, veţi învăţa să vă apăraţi, dar nu aşa cum o făceaţi
înainte de domesticire, când vă limitaţi să vă apăraţi pe moment, după care vă
continuaţi joaca.
Acum a apărut în interiorul rănii ceva care la început nu reprezintă o problemă
majoră: otrava emoţională. Aceasta se acumulează însă, iar mintea începe să se joace
cu ea. Începeţi să fiţi din ce în ce mai îngrijorat în legătura cu viitorul, căci aveţi deja
amintirea otrăvii şi nu doriţi ca ea să se repete.
Mai aveţi şi alte amintiri: aceea de a fi acceptat. Vă mai amintiţi de vremea
când mama şi tata vă acceptau şi când totul era în armonie. Vă doriţi din nou acea
armonie, dar nu ştiţi cum să o recreaţi. Şi întrucât nu puteţi ieşi din sfera propriilor
dumneavoastră percepţii, tot ce se petrece în jurul dumneavoastră pare să fie din
cauza dumneavoastră. Ajungeţi să credeţi că tata se ceartă cu mama din cauza
dumneavoastră, chiar dacă cearta lor nu are nimic de-a face cu dumneavoastră.
Treptat, vă pierdeţi astfel inocenţa. Începeţi să simţiţi resentimente, iar la un
moment dat deveniţi incapabil să mai iertaţi. În timp, aceste incidente şi interacţiuni
vă conving că nu este deloc sigur să fiţi cel care sunteţi. Acest mecanism se produce
în cazul tuturor oamenilor, variind însă în funcţie de inteligenţa şi educaţia lor. El
depinde de multe lucruri. Dacă aveţi noroc, domesticirea nu este atât de puternică.
Dacă nu aveţi însă noroc, ea va fi atât de puternică, iar rănile atât de adânci, încât
puteţi ajunge să vă temeţi chiar să mai vorbiţi. Aşa se nasc oamenii sfioşi. Sfiala nu
este altceva decât teama de a vorbi, de a te exprima pe tine însuţi. Puteţi ajunge să
credeţi că nu ştiţi să dansaţi sau să cântaţi, dar aceasta nu este decât o reprimare a
instinctului înnăscut al omului de a iubi.
Oamenii se folosesc de teamă pentru a-i domestici pe alţi oameni, iar teama
noastră creşte odată cu fiecare nouă experienţă a injustiţiei. Simţul nedreptăţii este
cuţitul care taie şi răneşte corpul nostru emoţional. Otrava emoţională este creată de
reacţia noastră la ceea ce considerăm a fi o nedreptate. Unele răni se vor vindeca, dar
altele vor rămâne infectate şi vor acumula din ce în ce mai multă otravă. Atunci când
nivelul otrăvii creşte prea mult, noi simţim nevoia să ne eliberăm de ea, trimiţând-o
altei persoane. Cum? Prin captarea atenţiei respectivei persoane.
Să luăm exemplul unui cuplu obişnuit. Dintr-un motiv sau altul, soţia este
supărată. Ea a acumulat foarte multă otravă emoţională din cauza unei nedreptăţi
comise de soţul ei. Soţul nu este acasă, dar ea îşi aminteşte de nedreptatea comisă, iar
furia creşte în interiorul ei. De îndată ce soţul se întoarce, primul lucru pe care îl iar ea se va simţi eliberată. De îndată ce îi spune acestuia cât de rău, de prost şi de
nedrept este, otrava din interiorul ei este transferată asupra lui.
Ea continuă astfel să vorbească până când îi captează atenţia. În cele din urmă,
soţul reacţionează şi se enervează, iar ea se simte deja mai bine. Dar acum otrava
curge prin el, iar bărbatul simte nevoia să se răzbune. El doreşte să-i capteze acum ei
atenţia şi să se elibereze de otravă, cu diferenţa că de data aceasta este vorba nu
numai de otrava transferată de la ea, ci şi de propria lui otravă. Dacă veţi examina cu
atenţie acest tablou, veţi constata că cei doi îşi ating reciproc rănile şi joacă un
adevărat ping-pong cu otrava emoţională. Otrava continuă să crească astfel în
spirală, până într-o zi, când unul dintre ei va exploda.
Acesta este felul în care comunică între ei majoritatea oamenilor.
Prin captarea atenţiei, energia trece de la o persoană la alta. Atenţia este un
instrument extrem de puternic al minţii umane. Toţi oamenii din lume se străduiesc să
le capteze atenţia celor din jur. În acest fel, ei îşi creează canale de comunicare. Visul
se transferă astfel de la unul la altul, la fel şi puterea, dar şi otrava emoţională.
De regulă, noi eliberăm otrava noastră emoţională asupra persoanei despre
care credem că este responsabilă de nedreptatea comisă asupra noastră, dar dacă
aceasta este prea puternică şi nu putem să ne descărcăm asupra ei, suntem dispuşi să
o descărcăm asupra oricărei alte persoane, numai să scăpăm de ea.
De multe ori o trimitem asupra copiilor, care sunt prea lipsiţi de apărare în faţa
noastră, şi astfel se nasc relaţiile abuzive. Oamenii mai puternici abuzează de cei mai
slabi, care au mai puţină putere, căci simt nevoia să se elibereze de otrava lor
emoţională. Toţi oamenii simt nevoia să scape de această otravă, şi nu mai urmăresc
întotdeauna dreptatea; tot ce vor ei este să scape de otravă. Aşa se explică de ce
oamenii vânează tot timpul puterea, căci cu cât sunt mai puternici, cu atât mai uşor le
vine să scape de otrava lor emoţională în defavoarea celor mai slabi decât ei, care nu
se pot apăra.
Evident, noi vorbim acum de relaţiile care există în iad, de boala mentală care
există pe planeta noastră.
Nimeni nu este vinovat pentru aceasta boală; ea nu este bună sau rea, greşită
sau corectă. Aceasta este patologia normală a bolii. Nimeni nu este vinovat pentru
abuzurile comise. La fel cum oamenii de pe planeta imaginară de care vorbeam mai
devreme nu erau vinovaţi pentru că pielea lor era bolnavă, nici noi nu suntem
vinovaţi pentru că avem corpul emoţional acoperit cu răni infectate cu otravă. Atunci
când ne îmbolnăvim fizic sau când ne rănim corpul, noi nu ne simţim vinovaţi şi nu
ne condamnăm singuri. Atunci de ce ar trebui să ne simţim ruşinaţi pentru că mintea
noastră emoţională este bolnavă?
Unicul lucru care contează este să devenim conştienţi de existenţa problemei.
Numai astfel putem avea şansa de a ne vindeca mintea emoţională şi de a opri
suferinţa în care ne complăcem. Fără conştientizare nu putem face nimic, decât să
continuăm să suferim din interacţiunea cu alţi oameni, dar şi cu noi înşine, căci de
multe ori noi ne atingem singuri aceste răni numai pentru a ne pedepsi.
Încă din copilărie, în mintea noastră se produce o diviziune. O anumită parte a
minţii se obişnuieşte să judece continuu.
Ea este Judecătorul interior, care judecă tot singuri în permanenţă, la fel cum îi judecăm şi pe cei din jur, în funcţie de ceea ce credem noi şi de simţul dreptăţii şi al nedreptăţii format în copilărie. Evident, de
multe ori ne considerăm vinovaţi şi dorim să ne auto-pedepsim. Cealaltă parte a
minţii noastre, care primeşte judecata şi simte nevoia să fie pedepsită, este Victima.
Ea spune: "Bietul de mine! Nu sunt suficient de bun. Nu sunt suficient de puternic.
Nu sunt suficient de inteligent. De ce să mai încerc?"
Pe vremea când eraţi copil, nu aveaţi libertatea de a alege ce să credeţi şi ce să
nu credeţi. Judecătorul şi Victima au la bază toate acele credinţe false pe care nu leaţi
ales singur, ci v-au fost impuse. Când informaţiile respective au pătruns în mintea
dumneavoastră, eraţi încă inocent. Credeaţi tot ce vi se spunea. Sistemul de
Convingeri v-a fost inoculat ca un fel de program de către Visul exterior. Toltecii
numesc acest program Parazitul. Mintea umană este bolnavă din cauza acestui
Parazit interior care îi fură energia vitală şi îi răpeşte bucuria de a trăi. Parazitul
reprezintă toate acele convingeri care ne fac să suferim. Aceste convingeri sunt atât
de puternice, încât chiar ani mai târziu, când învăţăm noi concepte şi dorim să luăm
propriile noastre decizii, constatăm că ele încă ne mai guvernează viaţa.
Uneori, copilul mic care continuă să existe în interiorul fiecăruia dintre noi iese
la lumină; el este eul nostru real, care a rămas la vârsta de doi sau trei ani. Trăim
atunci clipa prezentă şi ne distrăm, dar ceva din interiorul nostru ne trage înapoi;
cineva dinlăuntrul fiinţei noastre nu se simte vrednic să fie fericit. O voce interioară
ne spune că această stare de fericire este prea frumoasă ca să fie adevărată, că nu este
bine să fii prea fericit. Toată vinovăţia acumulată, toată otrava din corpul nostru
emoţional iese atunci la iveala, încercând să ne tragă înapoi în lumea dramei.
Parazitul se răspândeşte ca o boală contagioasă, trecând de la bunicii la părinţii
noştri, apoi la noi, care o răspândim mai departe la copiii noştri. Noi transferăm
aceste programe asupra copiilor noştri, la fel cum am dresa un câine. Oamenii sunt
animale domesticite, iar această domesticire reprezintă poarta de intrare în visul
iadului, unde continuă să trăiască în teamă. Hrana Parazitului sunt toate emoţiile
născute din teamă. Înainte să fi fost infestaţi cu acest Parazit, ne bucuram de viaţă, ne
jucam, eram fericiţi, aşa cum numai copiii mici ştiu să fie. După ce toate aceste
gunoaie sunt aruncate în mintea noastră, noi uităm ce este fericirea. Învăţăm rapid că
noi avem dreptate şi încercăm să-i facem pe toţi ceilalţi să creadă că au greşit. Nevoia
de "a avea dreptate" este rezultatul dorinţei noastre de a ne proteja imaginea pe care
dorim să o proiectăm în exterior. Noi simţim nevoia să ne impunem felul de a gândi,
nu numai asupra celor din jur, dar chiar şi asupra propriei noastre fiinţe.
Conştientizarea ne ajută să înţelegem cu uşurinţă de ce nu merg relaţiile
noastre – cu părinţii, cu copiii, cu prietenii, cu partenerul de viaţă, inclusiv cu noi
înşine. De ce nu merge relaţia cu noi înşine? Pentru că suntem răniţi şi purtăm în noi
toata acea otravă emoţională, căreia nu-i mai putem face faţă. Suntem plini de otravă
pentru că am crescut cu o imagine a perfecţiunii care nu este reală, care nu există şi
care nu este corectă.
Am văzut deja cum se creează această imagine a perfecţiunii pentru a le face
pe plac altor persoane, chiar dacă acestea îşi creează propriul lor vis personal, care nu
are nimic de-a face cu visul nostru.
Am încercat să le facem pe plac mamei şi tatălui, profesorilor, preotului,
religiei, lui Dumnezeu. Dar adevărul este că din punctul lor de vedere noi nu vom fi
niciodată perfecţi. Această imagine a perfecţiunii ne spune cum ar trebui să fim
pentru a fi buni, pentru a ne accepta pe noi înşine. Aceasta este însă cea mai mare
minciună între toate, căci noi nu vom fi niciodată perfecţi, şi nu ne vom ierta
niciodată pentru asta.
Această imagine a perfecţiunii schimbă felul în care visăm. Noi învăţăm să ne
negăm felul de a fi şi să ne respingem. Nu vom fi niciodată suficient de buni, de
corecţi, de curaţi, de sănătoşi, dacă ne vom raporta în permanenţă la convingerile pe
care le-am acumulat. Va există întotdeauna ceva cu care Judecătorul nu va fi de
acord şi pentru care nu ne va ierta. Aşa se explică de ce noi ajungem să ne respingem
felul de a fi, să considerăm că nu merităm să fim fericiţi, să căutăm pe cineva care să
abuzeze de noi, care să ne pedepsească. Imaginea perfecţiunii este responsabilă de
marile auto-abuzuri la care ne supunem atât de des.
Atunci când ne respingem singuri, când ne judecăm, ne găsim vinovaţi şi ne
pedepsim singuri, noi ajungem să credem că iubirea nu există, că nu există decât
pedeapsa, suferinţa, judecata.
Iadul are diferite niveluri. Unii oameni sunt foarte adânc scufundaţi în el, în
timp ce alţii nu au decât un contact sporadic cu el. Există relaţii extrem de abuzive şi
relaţii aproape lipsite de abuz.
Acum nu mai sunteţi copil, iar dacă aveţi o relaţie abuzivă, acest lucru se
datorează faptului că acceptaţi abuzul, că sunteţi convins că îl meritaţi.
Există o limită a cantităţii de abuz pe care sunteţi dispus să o acceptaţi, dar
nimeni nu poate abuza mai mult de dumneavoastră decât o faceţi chiar
dumneavoastră înşivă. Limita acestui auto-abuz este şi limita abuzului pe care îl veţi
accepta din partea altor persoane. Dacă cineva va abuza de dumneavoastră mai mult
decât o faceţi singur, veţi pleca, veţi fugi, veţi încerca să scăpaţi. Dacă cineva
abuzează de dumneavoastră mai puţin de această limită, probabil că veţi rămâne
alături de el. Doar meritaţi acel abuz!...
De regulă, relaţiile obişnuite din iad includ plata pentru o nedreptate comisă;
practic, este vorba de relaţii de răzbunare. Eu abuzez de altcineva, care simte nevoia
să fie abuzat, şi el/ea abuzează de mine, care simt la rândul meu nevoia să fiu abuzat.
În acest fel, echilibrul este perfect. Evident, o energie atrage după sine acelaşi tip de
energie, aceeaşi vibraţie.
Dacă cineva vine şi vă spune: "Sunt supus unor abuzuri atât de mari!" şi îl
întrebaţi: "Atunci de ce mai stai acolo?", el nu va şti ce să vă răspundă.
Adevărul este că persoana respectivă are nevoie de acel abuz, căci aceasta este
maniera în care se auto-pedepseşte.
Viaţa nu ne oferă altceva decât exact ceea ce avem nevoie. Chiar şi în iad,
justiţia funcţionează impecabil. Nimeni nu este vinovat pentru patimile noastre. Am
putea spune chiar că suferinţele noastre sunt un fel de dar de care ne bucurăm.
Aşadar, pentru a curăţa otrava şi pentru a vă vindeca rănile, pentru a vă accepta pe
sine şi pentru a ieşi astfel din iad nu aveţi altceva de făcut decât să deschideţi ochii şi
să priviţi în jurul dumneavoastră.
DON MIGUEL RUIZ ~ ARTA DE A IUBI
